Quine

Filosofia a ajuns o „hoardă de omonimi”, unde unii fac poezie, iar alții, ca Quine, fac „amputări” pe text ca să sune a știință. Dacă vrei să fii un filosof „epic”, trebuie să dai cu piciorul scării metaforelor după ce te-ai urcat pe ea, sperând că nu cazi în cap. Prima victimă a acestui stil este mitul „muzeului de idei” din mintea noastră. Quine ne zice că ideile sunt niște exponate private și dubioase, ascunse în negură, așa că mai bine ne concentrăm pe cuvinte – măcar pe ele le vedem toți în piață și putem să le verificăm „eticheta”.

Apoi apare marea dilemă a iepurelui exotic, celebrul „Gavagai”. Un lingvist se chinuie să înțeleagă un băștinaș, dar nu știe dacă termenul înseamnă „uite iepurele”, „o porție de stadii temporale de iepure” sau „instanțierea iepurității”. Concluzia e de un pragmatism brutal: nu contează ce e obiectul în sinea lui, important e să fim de acord asupra stimulilor. Totul e o mare rețea, o „pânză de propoziții” unde, dacă tragi de un fir de la marginea observației, se cutremură și logica din centru.

În universul lui Quine, să exiști e un privilegiu greu de obținut: trebuie să fii „valoarea unei variabile legate”. Dacă ești un cal înaripat ca Pegas, n-ai nicio șansă; ești dat afară din ontologie pentru că provoci „erori de sistem” și „umbrele non-ființei”. Totul se reduce la obiecte fizice 4D (linii de univers) și mulțimi de mulțimi. E o „eugenie nemiloasă” a conceptelor, unde proprietățile abstracte sunt evacuate în favoarea claselor, ca să fie totul „clar ca cristalul”.

Suntem cu toții pe corabia lui Neurath, schimbând scândurile putrede în timp ce navigăm, fără să avem un doc unde să tragem pentru reparații capitale. La final, obiectele devin simple „noduri” într-o structură matematică. Nu contează ce sunt „în realitate”, contează doar să nu ne strice predicțiile. Dacă lumea ți se pare un haos de particule-evenimente, stai liniștit: e doar o „subdeterminare radicală”. Profită de ea cât poți!