Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944‑1989
Doamnelor și domnilor, uitați de manualele moderne de management, de cursurile de leadership sau de ghidurile despre cum să construiești o corporație de succes. Cartea „Agresiunea comunismului în România”, pusă cap la cap din arhive secrete de istoricii Gheorghe Buzatu și Mircea Chirițoiu, este adevăratul ghid suprem de preluare ostilă, teambuilding distructiv și managementul resurselor… inumane. Dacă ați crezut vreodată că șeful dumneavoastră are idei absurde sau că departamentul de resurse umane este diabolic, stați să faceți cunoștință cu echipa de șoc care a preluat România începând cu 1944.
Documentele declasificate ne oferă niște descrieri ale liderilor vremii de parcă am citi profilurile de pe o aplicație de matrimoniale a infernului. O avem pe Ana Pauker, descrisă cu mult drag de contemporani ca fiind o mașinărie infernală, fără absolut nicio atracție fizică și total lipsită de cultură, dar care compensa fiind isterică și imitând-o pe Ecaterina a II-a în aventurile amoroase. Un fel de divă a proletarilor cu apucături de telenovelă sovietică. Apoi intră în scenă Emil Bodnăraș, descris de diplomații străini ca fiind complet străin de neamul românesc, dar un maestru absolut al corupției, obsedat de petreceri și lux, în fața căruia tremura și temuta tovarășă Pauker. Iar Gheorghe Gheorghiu-Dej este pur și simplu managerul acela crud și ignorant, care, conform martorilor, asculta interogatoriile foștilor săi colegi de partid la magnetofon, în camera de odihnă, probabil în loc de muzică de relaxare sau sunete din natură.
Cartea ne dezvăluie și marele plan de afaceri al ocupanților, adică directivele secrete venite de la Răsărit, care sunt absolut fabuloase prin nivelul lor de absurditate. Practic, manualul spunea clar cum se distruge o țară cu metodă. Se ordona să nu se lege conductele de apă potabilă în cartierele noi, să fie promovată incompetența la nivel de stat și să fie puși șefi doar oamenii pe care te poți baza că nu știu ce fac. Dacă o industrie risca să meargă bine, trebuia sabotată, iar inventatorilor li se dădea voie să inventeze doar dacă invențiile lor nu duceau la creșterea calității produselor finite. Și, lovitura de grație a absurdului, o directivă specială cerea eliminarea predării limbii latine și a logicii din școli. Probabil noii conducători se temeau că românii vor începe să conspire împotriva lor folosind declinări și silogisme aristotelice.
Capitolul despre abdicarea Regelui Mihai este o veritabilă lecție de diplomație cu pistolul ascuns la spate. Intră prim-ministrul Petru Groza în palat, extrem de jovial, cu zâmbetul pe buze, și îi propune Regelui nici mai mult nici mai puțin decât un „divorț amiabil”. Când Regele, evident confuz de această abordare matrimonială a politicii de stat, cere detalii, Groza îi explică prietenește că palatul e înconjurat de trupe fidele partidului, firele telefonice sunt tăiate oportun, iar artileria este ațintită direct spre ei, de la doar câtiva kilometri distanță. Un divorț cu adevărat amiabil, în care partajul s-a făcut prin cedarea rapidă a unei întregi țări, doar pentru a nu strica buna dispoziție a marilor puteri.
Nici cultura sau gramatica nu au scăpat de vigilența tovarășilor, cartea arătându-ne cum s-a decis reinventarea limbii române prin ședințe de partid. Aflăm din rapoartele tovarășului Leonte Răutu, cerberul ideologic al vremii, cum lingviștii de top erau taxați drept dușmani ai poporului pentru crime gramaticale hilare. Academicianul Iorgu Iordan a fost analizat sever și pus la zid pentru că a explicat înțelesul figurat al verbului „a colhozi” – adică „am să te aranjez, am să te bat” – și pentru că a îndrăznit să includă în lucrările sale cuvinte complet interzise, cu rezonanță burgheză. Scriitorilor li se cerea imperativ să abandoneze descrierea oamenilor cu probleme și să se apuce serios de elogiat tractoare, norme de producție și morala de oțel a clasei muncitoare, orice final dulceag sau trandafiriu fiind considerat un act de trădare, dacă nu punea în lumină victoria socialismului.
Dar nimic nu este mai comic și mai tragic în același timp decât relațiile de muncă din interiorul partidului, unde devorarea colegilor era sport național. Îl vedem pe Lucrețiu Pătrășcanu redactând niște documente de autodenunț în care își recunoaște „greșeli” complet fantasmagorice, într-o încercare disperată de a fi pe placul conducerii, doar pentru a ajunge în arest și a fi anchetat pe baza propriilor fabulații. Iar spectacolul suprem al ipocriziei ne este oferit mai târziu, când temutul Alexandru Drăghici, fostul maestru al torturilor și lichidărilor, ajunge la rândul lui să fie scos la tablă în ședințe de partid. Într-o criză totală de victimizare, el se plânge că i se face o mare nedreptate, că totul e o înscenare murdară și că el a fost, de fapt, un om de o corectitudine exemplară, chiar dacă mai ordona execuții sumare între două întâlniri de lucru, invocând că doar „apăra legalitatea”.
În concluzie, aceste volume reprezintă o lectură absolut obligatorie, o comedie neagră scrisă de istoria însăși pe pielea românilor. Este o demonstrație genială a faptului că absurdul, birocrația și paranoia, atunci când sunt combinate cu puterea absolută, creează un spectacol la care ai râde cu lacrimi, dacă n-ar fi fost vorba de drama unei națiuni. Vă recomand cu mare căldură să parcurgeți această operă, măcar pentru a învăța cum să nu conduceți, sub nicio formă și niciodată, vreo echipă, vreo instituție sau vreo țară.
