Elemente, vol I - Ediție anastatică
V-ați întrebat vreodată cum arată un bestseller absolut, care se vinde de peste două mii de ani și pe care, totuși, nimeni nu-l ia la plajă? Doamnelor și domnilor, faceți cunoștință cu „Elementele” lui Euclid, probabil cel mai de succes thriller psihologic despre… forme geometrice. Conform laudelor din prefața acestei ediții istorice, este a doua cea mai tradusă carte după Biblie, doar că aici, în loc de minuni mistice, avem triunghiuri isoscele și drepte care se prelungesc la infinit, creând o dramă existențială de proporții cosmice.
Spre deosebire de romanele moderne, Euclid nu se complică cu dezvoltarea personajelor, ci ne lovește direct cu definiții care par scrise de un filosof aflat în plină criză de identitate. Aflăm încă din primele rânduri că „Punctul este ceea ce nu are nicio parte”. Imaginați-vă să fiți un punct: zero dimensiuni, zero părți, practic ești un mare nimic, dar absolut toată geometria stă pe umerii tăi! Urmează Linia, definită vag drept o „lungime fără lățime”, un fel de rudă subnutrită a spațiului care nu a mâncat carbohidrați niciodată. Și, desigur, avem marea poveste de dragoste neîmplinită a matematicii: Dreptele Paralele. Acestea sunt condamnate, conform postulatelor stricte, să se privească de la distanță pentru tot restul eternității, prelungite la infinit de ambele părți, fără să se atingă vreodată. Shakespeare ar plânge de invidie în fața unei asemenea tragedii.
Autorul are un stil absolut dictatorial, o atitudine de „așa e pentru că zic eu”. El nu ne roagă să ne imaginăm lucruri, el „cere”. „Se cere ca de la orice punct să se poată duce o linie dreaptă”. Cine cere? Euclid! Și nu îndrăzni să comentezi. După ce te plimbă printr-un labirint de logici, tăieturi de segmente inegale și aplicări absurde de paralelograme peste alte figuri, autorul termină fiecare demonstrație cu faimoasa lui replică, un fel de supremă aroganță antică: „ceea ce trebuia demonstrat” sau „ceea ce trebuia făcut”. Pe românește, asta s-ar traduce prin „Am avut dreptate de la bun început, luați notițe și nu mai puneți întrebări”.
Partea cea mai amuzantă ascunsă în adnotările cărții nu este neapărat geometria în sine, ci faimosul ei fan-club de-a lungul secolelor. Sute de matematicieni foarte serioși și-au distrus nervii încercând să demonstreze, să comenteze sau să critice cartea. Unii au protestat spunând că Euclid e prea autoritar, alții s-au plâns că demonstrațiile sunt prea lungi și te fac să uiți de la ce ai plecat, iar unii au intrat de-a dreptul în depresie din cauza faimosului postulat al cincilea. După secole întregi de frustrare și nopți nedormite, au realizat că omul pur și simplu a inventat un joc cu propriile lui reguli tiranice, iar dacă nu le convine, n-au decât să-și facă propria geometrie. Ceea ce, de altfel, unii au și făcut, numind-o geometrie neeuclidiană, probabil doar din pură ciudă. În concluzie, această carte este o capodoperă a suspansului rațional, unde singura vărsare de sânge este cea a bieților cititori care încearcă să înțeleagă cum se taie o dreaptă netăiată în mod asemănător cu o dreaptă tăiată. Este lectura ideală dacă suferiți de insomnie severă, dacă vreți să păreți inuman de inteligenți citind pe o bancă în parc sau dacă, dintr-un motiv inexplicabil, simțiți nevoia să demonstrați că paralelogramele situate pe baze egale sunt musai egale între ele. Ceea ce trebuia prezentat!
