Imaginează-ți că te-ai născut cu niște ochelari de realitate virtuală lipiți de față, dar unii foarte sofisticați, numiți „cultură”. Ernst Cassirer ne explică faptul că nu suntem doar niște maimuțe care au învățat să facă focul, ci suntem „animale simbolice”. Adică, noi nu vedem realitatea „pe bune”, crudă și directă, ci o filtrăm prin limbaj, mit, artă și știință. Dacă vezi un copac, nu vezi doar celuloză, ci vezi un „stejar”, o „umbră poetică” sau un „rezultat al fotosintezei”. Practic, suntem blocați într-un mall infinit al simbolurilor și nu putem ieși nici dacă ne tăiem abonamentul la internet.
Apoi, omul s-a plictisit să dea doar din gură și a început să dea cu ciocanul. Cassirer zice că unealta e sora geamănă a cuvântului. Înainte, eram „Homo Divinans”, un fel de magicieni leneși care sperau că, dacă descântă un bolovan sau își doresc foarte tare, universul se va conforma. Tehnica ne-a transformat în „Homo Faber”, adică am învățat să fim umili în fața legilor naturii ca să o putem domina mai târziu. Dar, surpriză! Am dat-o în „tragedia culturii”: am inventat mașinării atât de complexe încât acum ele ne cam dau ordine nouă, iar noi alergăm după gadgeturi inutile ca niște hamsteri într-o roată economică ce produce obiecte menite să fie aruncate poimâine.
Nici spațiul nu mai e ce-a fost. Pentru gândirea mitică, spațiul e plin de zone „cu ghinion” sau „sfinte”, unde te temi să calci. Pentru artist, spațiul e o scenă plină de emoție. Iar pentru fizician, e doar o rețea de cifre reci. Newton și Leibniz s-au certat pe tema asta mai ceva ca vecinii pe locul de parcare: Newton zicea că spațiul e un dulap imens și gol pus de Dumnezeu acolo, în timp ce Leibniz, mai minimalist, susținea că spațiul e doar relația dintre obiecte.
În concluzie, tot ce am creat, de la poezii la bormașini, este modul nostru de a pune ordine în haos. Suntem niște artiști ai sensului care transformă o lume mută într-una plină de povești, chiar dacă uneori ne mai prindem degetele în propriile invenții simbolice.
