Iată un rezumat „cu capul în nori” (la propriu și la figurat) al volumului:
Imaginează-ți un șantier unde Turnul Babel s-a prăbușit peste o bibliotecă de fizică cuantică, iar arhitecții încearcă să facă ordine folosind poezii, algoritmi și multă filozofie franceză. Aceasta este, pe scurt, aventura propusă de Cosmin Caciuc: un ghiveci intelectual fascinant unde betonul se întâlnește cu metafizica pentru a vedea ce mai rămâne din disciplina arhitecturii.
Totul începe cu Basarab Nicolescu, care ne anunță că Realitatea are mai multe niveluri, ca o ceapă cuantică. Dacă te simți pierdut, intervine Umberto Eco, care ne explică politicos că oricum vorbim limbi diferite și că mintea noastră e cam mică pentru o lume atât de mare și complexă, așa că mai bine ne obișnuim cu „semioza nelimitată”.
Apoi apar „greii” francezi să complice treaba. Deleuze vrea să „plieze” totul, de parcă arhitectura ar fi o sesiune de origami infinit, în timp ce Baudrillard ne șoptește malefic că realitatea a murit de mult și că trăim într-un simulacru – deci de ce să mai punem cărămidă pe cărămidă când putem proiecta holograme? Michel Serres, autointitulat „trubadur al cunoașterii”, ne îndeamnă să nu mai privim clădirile doar cu ochii, ci să le mirosim și să le pipăim, transformând vizita la muzeu într-o experiență senzorială totală.
În acest haos creativ, arhitecții se dezlănțuie: Bernard Tschumi vrea să pună patinoare în biserici (transprogramare), iar Marcos Novak ne invită în „arhitectura lichidă” din cyberspace, unde pereții sunt pixeli și totul se scurge ca într-un vis digital. Punctul culminant este „Blur Building”, o clădire care este, la propriu, un nor de ceață pe un lac. Adică, arhitectura supremă pentru cei care vor să fie „cu capul în nori” fără nicio metaforă.
Concluzia cărții? Să fii arhitect transdisciplinar e ca și cum ai încerca să traversezi un râu învolburat înotând printre concepte abstracte: e periculos, te udă până la piele, dar măcar peisajul teoretic este spectaculos!
